Imi pare rau

Inchisesem micutul meu Vaio pentru seara asta, hotarata ca imi voi bea ceaiul calmant si voi dormi linistita alaturi de cartea mea.

Stand in sezut in patul meu cu asternuturi colorate si privirea mi-a picat catre coltul camerei unde sunt inghesuite niste umbrele, cateva perechi de incaltaminte si 2 cutii mari cu…si mai multa incaltaminte.

Brusc privirea mi-a ramas tintuita catre acel locsor si s-a mutat in scurt timp catre oglinda micuta, sapunelul parfumat, cutia mare cu dantela in care imi tin lenjeria sexy si apoi pe toate ramele cu pozele cu cei dragi. Cei dragi care nu sunt multi. Sunt maxim 10. Dar atat de mult ii iubesc pe oamenii astia, cu care desi nu am timp mereu sa vorbesc cu toti, cu fiecare dintre ei, sau ei nu au timp, fie datorita scolii, a jobului, a fusului orar (Da, o ora conteaza, credeti-ma, mai ales cand vine vorba de rutina zilnica a fiecaruia privind ora de culcare) Mi-e atat de dor de ei, de iubitii mei de acasa. Oamenii care au fost alaturi de mine in momente bune, momente rele, momente de betie, momente de mahmureala, momente de iubire, momente de lacrimi. Uf, la vie en rose.

Concluzie: Sunt atat de recunoscatoare pentru mine, pentru ce sunt, pentru oamenii care mi-a fost dat sa-i cunosc, pentru toate greselile pe care le-am facut, pentru toate deciziile bune si mai putin bune, pentru toti oamenii care m-au facut sa rad si -de ce nu- pentru cei care m-au facut sa plang, pentru toti barbatii pe care i-am avut in pat sau nu, pentru toti pe care i-am iubit si au plecat, pentru toti cei care m-au iubit si i-am gonit…

Sunt recunoscatoare, si imi pare rau, Doamne, pentru de fiecare data cand m-am plans si am cerut mai mult si mai mult si mai mult desi eu am TOT si altii nu au NIMIC si nici nu indraznesc sa ceara. Imi pare rau daca am fost mandra sau trufasa, promit ca voi incerca pe cat posibil sa nu mai fiu. Deoarece, Doamne, am inteles din experiente recente ca viata-i atat de scurta incat altii nici nu au timp sa se bucure de ea ca trebuie sa paraseasca Pamantul asta in moduri care de care mai crude…

Multumesc, Doamne, pentru tot ce am

Asa ca va rog, mergeti ACUM, strangeti un om in brate si spuneti-i ca-l iubiti cat e inca AICI, chiar daca va pleca. Oamenii pleaca, iubitilor si nu se mai intorc. Spuneti-i cat de mult conteaza. Faceti-va o cruce si multumiti.

Stiu ca va indoiti mereu. Si eu ma indoiesc. Ba de mine, ba de altii. Si e trist… Nu trebuie sa traim intr-o lume ca asta.

O seara calda….

Amelia

Anunțuri

EU inca te iubesc

I-am trimis e-mail sa-i spun asta.

E ciudat, cand l-am lasat sa plece (vorba vine „l-am lasat sa plece”, l-am gonit de fapt) nu am simtit nimic. Nimic-nimic-nimic. Ma asteptam sa plang, sa urlu, sa sufar, sa trimit text-uri disperate in dulcea mea franceza stiind cat ii plac lui, chiar daca uneori nu le intelege in totalitate.

Si tot ce-am avut a fost liniste.. Bine, aparuse si un francez simpatic intre timp pe nume P., care sa zicem ca mi-a mai inseninat zilele (atat de tare ca si uitasem de EL).

M-am gandit apoi ca poate EL era adevarata iubire a vietii mele si l-am ratat. M-am gandit apoi ca oricum n-o sa stiu asta decat atunci cand ma voi uita in ochii lui data viitoare.

Am o viata tare ciudata. Nu neaparat in sensul rau.. Ci in sensul de „amorteala”. Da, asta e cuvantul. Sunt amortita. Nu-mi mai functioneaza simturile in adevaratul sens al cuvantului. Nici nu-mi pasa, nici nu ma deranjez sa-mi pese.

Sa ma bucur oare de starea asta, sau s-astept zilele cand imi va pasa iar?