Despre dragoste si alti demoni (Del amor y otros demonios)

Intro care are mai mult sau mai putin legatura cu textul: Titlul este numele binecunoscutei carti „Despre dragoste si alti demoni”a scriitorului spaniol Gabriel Garcia Marquez. Inca nu am citit-o, dar de maine planuiesc a o incepe, iar cand o voi termina, planuiesc a citi si „Un veac de singuratate”si „Povestea tarfelor mele triste”. De asemeni, am pe lista de „Do read, please” si „Idiotul”a lui Dostoievski si binecunoscuta „Mein kampf” a lui Hitler in incercarea de a vedea si a-i intelege gandirea poate un pic…altfel.

Va spuneam cu toata sinceritatea intr-un post anterior ca nu cred in jumatati de masura. Adica, eu as crede drept sa va zic, da’parca inima asta a mea micuta nu prea vrea sa ofere doar jumatate.

Imi pare atat de rau pentru toate chestiile pe care le spun fara a gandi in prealabil… Imi pare rau cand judec fara sa gandesc. Suntem oameni, toti judecam… Toti suntem rautaciosi, unora ne pare rau, altora nu. Mie-mi pare, de fiecare data.

Sunt sensibila la problemele fiecaruia. Mi se rupe sufletul cand aud ca a murit un om pe care nu l-am vazut in viata mea. Mi se rupe sufletul cand vad pe cineva trist sau pe cineva care are probleme.

Insa, eu…foarte rar ma plang. Desigur, ma plang ca am de facut nu-stiu-ce si nu am timp, ma plang ca trebuie sa fac curatenie, ca nu am ce ma imbraca nu-stiu-cand desi dulapul este ticsit de haine. Dar sa ma plang ca ma simt singura, ca ma doare sufletul, ca iubesc, ca imi este dor, rar. Nu-mi este greu sa ma exteriorizez-ba din contra-, insa nu-mi doresc sa impovarez pe nimeni cu prostiile mele.

Nu sunt de acord cu lovitul oamenilor atunci cand sunt la pamant. Trebuie sa ne sustinem intre noi, ca oameni suntem. Mon Dieu, est si grand, cum a sunat asta! Nu sustin sa ne intelegem cu toata lumea, sa fim eco, sa ne iubim semenii si asa mai departe. Dar toti suntem fii ploii, la naiba. Toti suntem pierduti in timp, spatiu, treburi, dureri de suflet.

Este tarziu, seara, iar eu scriu la birou, cu spatele drept. Asa imi spunea mama: „A, spatele drept mama, spatele drept!”

Mai inseamna ceva iubirea? Unde e? Stiti cum e sa vi se para ca viata voastra este complet lipsita de sens? Sau suna absurd?