EU inca te iubesc

I-am trimis e-mail sa-i spun asta.

E ciudat, cand l-am lasat sa plece (vorba vine „l-am lasat sa plece”, l-am gonit de fapt) nu am simtit nimic. Nimic-nimic-nimic. Ma asteptam sa plang, sa urlu, sa sufar, sa trimit text-uri disperate in dulcea mea franceza stiind cat ii plac lui, chiar daca uneori nu le intelege in totalitate.

Si tot ce-am avut a fost liniste.. Bine, aparuse si un francez simpatic intre timp pe nume P., care sa zicem ca mi-a mai inseninat zilele (atat de tare ca si uitasem de EL).

M-am gandit apoi ca poate EL era adevarata iubire a vietii mele si l-am ratat. M-am gandit apoi ca oricum n-o sa stiu asta decat atunci cand ma voi uita in ochii lui data viitoare.

Am o viata tare ciudata. Nu neaparat in sensul rau.. Ci in sensul de „amorteala”. Da, asta e cuvantul. Sunt amortita. Nu-mi mai functioneaza simturile in adevaratul sens al cuvantului. Nici nu-mi pasa, nici nu ma deranjez sa-mi pese.

Sa ma bucur oare de starea asta, sau s-astept zilele cand imi va pasa iar?

Anunțuri